Ieri, sambata, 26 noiembrie 2011, am plans. Eu, vajnicul propovaduitor al persuasiunii ca panaceu universal, nu am fost capabil sa gasesc niciun argument logic, plauzibil, ori de bun simt, care sa jusitifice in vreun fel moartea unui copil de 8 luni care nu a avut parte pe pamant decat de o singura bucurie - zambetul cald si privirea duioasa a nefericitei lui mame, care nu a putut face nimic pentru a-i usura suferinta.
Mergand spre cimitir m-am amagit cu gandul ca dupa atata suferinta moartea vine ca o eliberare, dar aceasta justificare oarecum linistitoare nu m-a ajutat cu absolut nimic cand mi-am vazut nepotul acolo, asezat pe catafalc.
Am sperat apoi ca voi gasi in slujba bisericeasca argumentul de care-aveam nevoie ca de aer, dar preotul a vorbit de moartea care vine ca eliberare si despre ceata de ingeri in care Domnul va aseza pe pruncul acesta, care va veghea in veci asupa parintilor, asupra surorii sale si asupra tuturor celor dragi. Nimic insa care sa justifice nasterea unui copil bolnav incurabil, care a venit pe lume pentru a se chinui, gasindu-si apoi alinarea, in mod paradoxal, prin moarte, la varsta de numai 8 luni.
Am ajuns apoi in fata mamei indurerate, verisoara mea, Carolina. Nu am putut sa o privesc in ochi, insa am strans-o in brate, incercand sa-i transmit un strop de putere. Sper din tot sufletul ca Dumnezeu o va ajuta sa mearga mai departe in viata, chiar daca nimic nu va mai fi vreodata la fel.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace pe cel ce a fost nepotul meu, Alexandru Stefan, iar acum este ingeras in gradinile Raiului.
Sper, Doamne, ca viata de apoi exista. Altminteri, chiar ca nu exista nicio noima...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu