La o margine de lume, intr-un mic orasel mohorat, cu case cenusii unde nu existau anotimpuri si oamenii nu au vazut niciodata primavara, a venit intr-o buna zi un strain de pe alt continent si s-a stabilit si el la periferie. Oamenii din acest oras erau negri la suflet si, pentru ca nu aveau ferestre la inimi, nu cunosteau lumina; ei erau mereu tristi, nimic nu le ajungea, nimic nu era bun, mereu erau nemultumiti si erau plini de pizma si amaraciune.
Noul venit era vesel si plin de multumire, desi nu-si permisese sa-si construiasca si el o casa, ci locuia cu chirie intr-o mansarda.
Vazand intunericul si cangrena din sufletele concetatenilor sai, noul venit isi facea timp in fiecare dupa masa sa stea in piata orasului si sa le vorbeasca oamenilor, despre cum sunt ceilalti oameni de pe continentul de unde vine el, sa-i invete si sa le arate cum pot scapa de suferinta care-i apasa. Voia, de fapt, sa le explice ca nu se poate duce lumina in casa cu oborocul, ci trebuie sa-si deschida inimile, si atunci lumina va intra singura.
La inceput, oamenii se adunau cu gramada sa asculte ce avea sa le destainuie noul venit, dar nici unul nu a crezut in cele auzite, deoarece in mod cert nu era nimic de schimbat. Ei erau perfect sanatosi si acesta era apogeul evolutiei lor. Ei erau asa de cand se stiau, din generatie in generatie, si asa era normal pentru ei. Au vazut ei ca strainul acela era foarte ciudat si de aceea la o intrunire a inteleptilor si batranilor orasului au concluzionat ca omul acela musai ca este nebun, ori avea ceva interese ascunse.
A trecut multa vreme si omul nostru, tot venea zilnic in piata si le vorbea oamenilor, desi erau tot mai putini cei ce se opreau cateva minute sa il asculte. Dupa vreo treizeci de ani, nu-l mai asculta nimeni ci fiecare trecea grabit, nemultumiti fiind ca nu le mai ajunge timpul.
Intr-una din acele zile se apropie de acest om un copilas de vreo zece anisori si intra in vorba cu batranul :
- Spune-mi si mie ce tot vorbesti aici?
Batranul ii istorisi si lui despre un continent necunoscut, cu oameni ciudati, si despre posibilitatea ca si oamenii acestui orasel sa ajunga ca ei.
- Dar este minunat! - exclama copilul. Sa le spunem tuturor, mai adauga el.
- Copile, il intrerupse batranul, eu de acum treizeci de ani le-am spus tuturor, dar oamenii nu s-au schimbat, insa eu am continuat sa vorbesc.
- Din moment ce nu ai incetat sa le vorbesti, ai incredere ca-i vei schimba intr-o zi. Nu?!
- Nu copile, eu nu mai cred ca-i voi schimba.
- Dar atunci... nu are sens. Daca nu crezi ca-i vei schimba, de ce le mai vorbesti, mai ales ca in ultima vreme vad ca nici nu se mai opreste cineva sa te asculte.
- In primii zece ani le-am vorbit dorind sa-i influentez, doar, doar, se va schimba vreunul. Acum nu mai vorbesc pentru ei, ci pentru mine, ca nu cumva sa ma influenteze ei pe mine si sa uit cine sunt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu