Se povesteste ca odata, demult, traia retras in muntii din
China un maestru. Era vesel tot timpul si le zambea tuturor celor care ii
ieseau in cale.
Unul dintre elevii lui, curios fiind sa afle cum de maestrul
este tot timpul fericit, l-a intrebat intr-o zi:
- Maestre, de unde acest zambet continuu pe chipul tau?
- De la clopoteii de
vant, raspunse maestrul.
- Cum asa?
- De fiecare data cand suna clopoteii de argint de la poarta
mea, ma cuprinde o bucurie fara margini! Inseamna ca vine cineva. Si sosirea cuiva, fie si
doar a vantului, ma umple de fiecare data de fericire.
Gandind ca ar avea in ei ceva magic, intr-o noapte elevul
hotari sa fure clopoteii. Ii duse in casa lui, ii aseza la poarta si astepta ca
miracolul sa se produca. Dar nu simti nimic cand acestia sunara. Ba mai mult, dupa o
saptamana, sunetul clopoteilor incepu sa il enerveze din cale afara! Cand totul
deveni insuportabil, cuprins de remuscari, se duse inapoi la maestrul sau sa-i
inapoieze clopoteii.
Isi ceru de nenumarate ori iertare, si cand fu sigur ca
maesrul l-a iertat, ii puse intrebarea care il framanta:
- De ce la mine nu se intampla nimic atunci cand suna
clopoteii? De ce nu pot trai si eu bucuria pe care o vad la tine?
- Dragul meu, ii raspunse maestrul, unde ai asezat tu
clopteii?
- La poarta casei mele, maestre!
- Aici ai gresit.Trebuia sa-i asezi la poarta sufletului tau...
Pentru postari similare,
accesati Colectia Motivational
