A fost odata, in vremuri deloc indepartate, intr-un satuc mic-mic, o famile de tarani care avea doi copii.
Tatal nu credea in Dumnezeu, si nu ezita sa spuna si altora ce simtea el in legatura cu religia si sarbatorile crestine.
Sotia lui credea insa, si ea si-a crescut copiii astfel incat sa aiba credinta in Dumnezeu si in Isus, in ciuda comentariilor ironice ale sotului ei.
In Saptamana Mare, sotia si-a luat copiii la o slujba crestina in satul in care locuiau.
L-a invitat si pe sotul ei, insa acesta a refuzat:
-Prostii! Daca ar exista intr-adevar Dumnezeu, iar Isus ar fi fiul Sau, de ce l-ar fi trimis El pe pamant cu chip de om? Daca e atotputernic, de ce sa se coboare El pana la nivelul nostru? Nu pot sa cred asa ceva, n-are nici un sens!...
Asa ca sotia si copiii au plecat, iar el a ramas acasa.
N-a trecut mult si vantul a inceput sa bata tare, din ce in ce mai tare. In timp ce barbatul se uita afara pe fereastra, nori negri se strangeau, se lasa o ceata groasa si incepu ploaia.
S-a asezat sa se odihneasca, inainte de a aprinde focul pentru a incalzi casa peste noapte.
Si chiar atunci a auzit un zgomot puternic. Ceva a lovit fereastra. Apoi inca unul. S-a uitat afara, dar nu putea distinge nimic. Se intunecase ca noaptea.
Curand, ploaia s-a oprit, ceata s-a ridicat, iar vantul a imprastiat norii. Barbatul a iesit afara sa vada ce anume a lovit fereastra. Pe campul de langa casa a vazut un stol de gaste salbatice.
Se parea ca ele se intorceau din tarile calde pentru perioada verii, cand au fost surprinse de vantul puternic si nu au mai putut inainta. Pasarile erau epuizate si nu si-ar fi putut continua drumul. Isi miscau ciudat aripile si tremurau ravasite de vantul napraznic si ploaia rece de primavara. Cateva din ele se pare ca s-au izbit de geam.
Taranul, om cu inima calda, s-a gandit ca le-ar putea adaposti la ferma lui cateva zile, de vreme ce nu puteau sa mai zboare dupa acest incident.
„Ferma ar fi un loc tare bun pentru ele. Este calduroasa si sigura, ar putea sa-si petreaca noaptea aici. Poate ca pana maine isi vor reveni.”
Asa ca a mers pana la ferma si a deschis larg usile, apoi a asteptat, sperand ca ele vor observa poarta deschisa si vor intra. Gastele ramasera insa pe loc, dand in continuare haotic din aripi, si se parea ca nu au observat ferma si ca nu si-au dat seama ce ar insemna aceasta pentru ele.
Barbatul a incercat sa le atraga atentia, dar tot ce a reusit a fost doar sa le sperie, si ele s-au indepartat.
Taranul a intrat in casa si a iesit apoi cu o bucata de paine, a rupt-o si a facut o dara de firimituri care sa le conduca spre ferma. Dar ele tot nu au inteles.
S-a dus in spatele lor si a incercat sa le indrepte spre ferma, dar ele s-au speriat si mai tare. S-au raspandit in toate directiile, numai spre ferma nu. Nimic din ce a facut nu le-a determinat pe gaste sa ajunga in locul unde le-ar fi fost cald si unde ar fi fost in siguranta.
„De ce nu ma urmeaza precum gastele mele?!”
Tot gandindu-se la asta, si-a dat seama ca gastele salbatice nu vor urma niciodata un om.
-Poate daca as fi unul de-al lor as putea sa le salvez! - a spus el tare.
A intrat in ferma, a scos una din propriile lui gaste si a purtat-o in bratele sale pana a ajuns in spatele stolului de gaste salbatice. Apoi i-a dat drumul.
Gasca lui a zburat printre celelalte direct spre ferma si, una cate una, gastele salbatice au urmat-o spre acel loc sigur.
Barbatul a ramas tacut pentru un moment, in timp ce cuvintele pe care le-a spus cu cateva minute mai devreme i-au revenit in minte: „Doar daca as fi unul de-al lor, atunci le-as putea salva!”
Apoi s-a gandit la ceea ce i-a spus sotiei mai devreme: „De ce Dumnezeu s-ar fi smerit atat pe Sine, ca sa vina pe pamant si sa traiasca in trup de om?”
Dintr-o data, totul incepea sa capete sens. Noi am fost ca si gastele – orbi, pierduti, disperati. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Sau ca sa ne arate calea si sa ne salveze.
„Aceasta este adevarata insemnatate a Invierii!” – a realizat omul si privirea i s-a luminat. Ani de indoiala si necredinta au disparut ca si furtuna trecatoare.
A ingenunchiat si a rostit prima rugaciune din viata lui: „Multumesc, Doamne, ca ai luat chip de om si ai venit sa ne scoti din furtuna!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu