Acum douazeci de ani lucram ca si taximetrist. Cand am ajuns la adresa indicata de dispecerat, la 2:30 AM, cladirea era acoperita de intuneric, cu exceptia unei singure lumini, la o fereastra de la parter...
In asemenea circumstante, multi taximetristi ar claxona o data sau de doua ori, ar astepta un minut si apoi ar pleca. Dar am vazut prea multi oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport, pentru a ma comporta astfel. Daca nu mi se parea un pericol, intotdeauna mergeam la usa. Deci am mers si am batut la usa.
-Doar un minut! - raspunse vocea firava a unei persoane mai in varsta.
Auzeam ceva fiind tras de-a lungul pardoselii. Dupa o pauza lunga, usa s-a deschis. O femeie mica de statura, in jur de vreo 80 de ani, statea in fata mea. Purta o rochie colorata si o palarie mare cu un material de catifea prins pe ea, ca un personaj dintr-un film din anii '40. Langa ea era o valiza mica de nailon.
Apartamentul arata ca si cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearsafuri. Nu gaseai niciun ceas pe pereti, nici bibelouri sau alte lucruri pe rafturi. Intr-un colt era un panou plin cu poze, peste care era pus un suport de sticla.
-Ati putea sa imi duceti bagajul pana la masina? - intreba ea.
Am dus valiza la masina si apoi m-am intors sa o ajut pe batrana doamna. Ea m-a luat de brat si am mers incet spre masina. A continuat sa-mi multumeasca pentru amabilitatea mea.
-Nu e mare lucru... - i-am zis eu.
-Oh, sunteti un baiat asa de bun! – mi-a raspuns.
Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa, si apoi m-a intrebat:
-Ai putea sa conduci prin centrul orasului?
-Nu este calea cea mai scurta... - am atentionat-o eu.
-Oh, nu conteza! – a replicat. Nu ma grabesc. Eu acum merg spre azil...
M-am uitat in oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scanteitori.
-Nu mi-a mai ramas nimeni din familie... - a continuat ea. Doctorul spune ca nu mai am mult timp sa ma bucur de viata...
In tacere, am cautat ceasul de taxare si l-am oprit.
-Pe ce ruta ati vrea sa merg? - am intrebat.
Pentru urmatoarele doua ore am condus prin oras. Mi-a aratat cladirea unde lucrase odata ca si operator pe lift. Am condus prin cartierul unde ea si sotul ei au locuit cand erau proaspat casatoriti. M-a dus in fata unui magazin cu mobila care odata fusese o sala de bal, unde obisnuia sa mearga la dans pe vremea cand era fata.
Cateodata ma ruga sa opresc in fata unor cladiri sau colturi de strada si sa stau cu ea acolo in intuneric, contempland in tacere. Dupa mai bine de doua ore, mi-a spus dintr-o data:
-Sunt obosita... Hai sa mergem la destinatie.
Am condus in tacere spre adresa pe care mi-o daduse. Era o cladire ieftina, ca si o casa mica, cu un drum de parcare care trecea pe sub o portita. Doi oameni au venit spre taxi, cum am si ajuns acolo. Erau atenti si concentrati aspura fiecarei miscari pe care o facea femeia. Am deschis portbagajul si am dus micuta valiza pana la usa. Femeia fusese deja asezata intr-un scaun cu rotile.
-Cat va datorez? - a intrebat ea, in timp ce-si cauta portofelul.
-Nimic! - am raspuns prompt.
-Dar trebuie si dumneavoastra sa va intretineti. Probabil aveti familie...
-Nu va faceti griji...sunt si alti pasageri. – i-am raspuns.
Aproape fara sa ma gandesc, m-am aplecat si am imbratisat-o. Ea m-a strans cu putere.
-Ai oferit unei femei in varsta un mic moment de bucurie – mi-a soptit. Multumesc!
I-am strans mana si apoi am plecat, in lumina diminetii. In spatele meu, o usa s-a inchis...
Nu am mai luat alti pasageri in tura aceea de lucru. Am condus pierdut in ganduri... Uitandu-ma in urma, nu cred ca am facut ceva mai important in intreaga mea viata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu